Atunci, ne-au condamnat pe noi la moarte

Dacă pleacă în concediu, la un spectacol sau, pur și simplu, la cumpărături, odată întors la domiciliu, românul se trezește cu casa spartă, jefuit, umilit, despuiat de propria-i intimitate.

Dacă e tânăr, și merge cu prietenii într-un club, undeva, și se intersectează, din nenorocire, cu borfași, interlopi și recidiviști, este foarte posibil să nici nu mai apuce să-și vadă casa – spartă sau nu – urmând să fie înjunghiat și lăsat să moară, ca un câine, în stradă.

Dacă e la școală, sau în facultate, sau la serviciu, și ajunge târziu acasă, are toate șansele să moară pe holurile blocului, cu creierii întinși pe pereți și cu fața zobită în pumni, omorât de un imbecil, pentru o mizerie de telefon. Sau să fie violat și ștrangulat în lift.

Și, dacă nimic din toate astea nu-i convine, iar instinctul de apărare îl scoate în stradă, ca să-i ceară guvernului să-l apere pe el și nu pe criminali, să-i asigure lui securitatea și siguranța socială, și nu violatorilor și tâlharilor, să-i ofere lui un trai liniștit, sigur și lipsit de teroare, să le ceară, pur și simplu, politicienilor care i-au desființat viața și liniștea socială prin adoptarea unor legi care să-i scape pe ei de rigorile celorlalte legi, la grămadă cu criminalii, atunci îl bate, îl calcă în picioare, îl desfigurează, îl omoară – absolut întâmplător nu s-a comis această grozăvie la mitingul din 10 august – Jandarmeria.

În consecință, oricum ar fi, cetățeanul român, lipsit de apărare, a ajuns să trăiască terorizat și captiv în propria-i viață, în propria-i țară, în propriul oraș, în propria-i casă, înconjurat, încercuit, de tot felul de minți sinistre, înarmate cu prostie, cu aroganță, cu egoism, lovindu-l cu piciorul, cu bâta, cu cuțitul ori cu pulanul, cu gazul lacrimogen, cu electroșocul și cu cine mai știe ce, la comanda miniștrilor, șefilor unor instituții de forță, a unor aleși ai neamului, recte „niște legiuitori”, aruncându-l de la unul la altul, cu picioare în burtă și în cap, rămas la cheremul criminalilor, tâlharilor și violatorilor, eliberați cu miile din pușcării cu luni bune mai devreme – bașca plătiți convenabil, pentru suferința lor – întrucât n-a fost legal și de acceptat traiul lor în patru metri pătrați, alocat în penitenciare.

I-aș întreba pe cei care, fie au gândit această lege – a compensării, în zile libere, pentru condiții improprii de detenție – în faza ei inițială, fie pe cei care au reconstruit-o, în dezbaterile comisiilor parlamentare, ca pe o mană cerească (mai ales) în beneficiul condamnaților violenți, adoptând amendamente ce dovedesc inconștiență, morților, celor omorâți de acești criminali dezaxați, le ajung cei doi metri pătrați, de pe fundul gropii în care au fost băgați?

Și aș mai întreba, cine răspunde, totuși, pentru toate aceste crime? Întrucât, numai de răspunderea criminalilor recidiviști nu poate fi vorba…